«Ăsta eşti tu?!? Nişte ani înşiraţi şi echipe la care ai jucat ?!? Şi vezi că ai uitat să precizezi că prima echipă la care ai jucat a fost a mea. Scrie despre tine!»
Să scriu despre mine…mi se pare mai greu decât un antrenament la AS Roma. Măcar aici ştiu ce fac, îmi ştiu bine meseria. Scrisul despre mine nu intra în hobby-urile mele pentru că nu prea ştiu de unde să încep şi ce să spun. Când încerc să-mi pun acum pe hârtie a doua biografie, una «despre mine», sunt la Roma. Copilăria mi se pare departe.
Copilăria
Diana are dreptate. Prima echipă la care am jucat a fost a ei. Zice că era a ei pentru că e mai mare cu un an decât mine, prespun, pentru că pe terenul de fotbal improzivat dintr-o plapuma eu eram şeful, nu ea. Aveam vreo patru ani când o obligam să întindă plapuma pe jos, în camera noastră din apartamentul în care stăteam la Reşiţa, şi o puneam să-mi tragă la poartă. Aveam de gând să mă fac portar, îmi aduc aminte. Iar chestia aia care-şi spunea «sor’mea» şi care apărea în apartamentul meu în vacanţe – pentru că stătea mai mult pe la ţară - era numai bună să-mi tragă şuturi la poartă şi să împartă cu mine vina când distrugeam casa. La început o muşcam şi o întrebam ce cauta în casa mea, dar cu timpul m-am obişnuit cu existenţa ei, chiar mi-a devenit utilă. Da, a fost primul meu coechipier. Eram înnebunit de fotbal de mic. Tata era antrenor la CSM Reşiţa şi auzeam discuţii în casă pe tema asta, cred, pentru că la trei ani, din câte îmi povestea mama, eu i-am anunţat serios că vreau să mă fac fotbalist.
Nu m-am făcut chiar atunci pentru că m-au obligat să merg întâi la grădiniţă şi apoi la şcoală.
Am amânat cariera fotbalistică până la vârsta de 9 ani, dar între timp mi-am exersat talentele artistice recitând poezii, întruchipând personaje din poveşti în piese de teatru şi declarându-le tuturor că educatoarea e iubita mea. Am fost un copil cu cheia de gât de când am intrat în clasa I, liber să fac toate drăciile care-mi treceau prin cap în timp ce ai mei erau la muncă. Şi-mi treceau, nu glumă. Nu eram chiar cel mai liniştit copil din lume pentru că aveam probleme importante de rezolvat în jurul blocului. Să dau cu pietre pe geamul de la baie al profei de desen care stătea în spatele blocului nostru şi să-i sparg oglinda…să dau prelata la o parte de pe maşina unui nene care mă supărase şi să-i las nişte zgârieturi serioase ca să le ţină minte…să-i sparg capul unui copil, să-l sparg pe al meu cazând cu bicicleta, să ajung acasă cu găuri în talpă şi în cap de la cuie… Ocupaţii serioase pe care le-am exersat până când am decis că e momentul să mă apuc de cariera de fotbalist.
Începuturile
Când eram în clasa a III-a la Şcoala Generală nr.8 din Reşita, ai mei m-au înscris la Şcoala Sportivă. «Transferul» de la echipa de fotbal din apartament la Şcoala Sportivă a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul care m-a adus acum la Roma. Nu ştiam atunci unde o sa ajung, nu ştiam decât că mie îmi place să joc fotbal mai mult decât să dau cu pietre în geamul profei. Mergeam la cursuri dimineaţa, apoi aveam antrenament în fiecare zi. După antrenament, pentru că dura numai două ore şi nu-mi satisfăcea în totalitate nevoia de fotbal, mai rămâneam pe teren şi trăgeam la poartă până se însera. Acasă o luam de la căpat cu terenul făcut din plapumă şi o minge de tenis, mai uşor de prins decât una normală şi mai puţin periculoasă pentru mobila din jur.
Am avut un noroc chior în 1989 că a venit Revoluţia şi m-a scăpat de la un viitor de delincvent juvenil, locatar al şcolii de corecţie. Aveam nouă ani, era cu o săptămână înainte de momentul revoluţiei, când eu şi sor’mea ne-am decis să cercetăm sediul PCR care era la parterul blocului. Eram mic şi slab, singurul capabil să intre printre gratii şi să dea raportul, aşa că n-am stat mult pe gânduri. Am spart sediul PCR, mi-am marcat teritoriul pe hârtiile comuniştilor şi le-am furat ştampila. Am zis să nu mă duc la sor’mea cu mâna goală, având în vedere că-mi spăla echipamentul şi îmi dădea să mănânc, aşa că i-am făcut cadou ştampila comuniştilor să se joace cu ea. Ne-am ştampilat reciproc vreo trei zile, până când au venit PCR-iştii la noi la uşă hotărâţi să mă ducă la şcoala de corecţie. Revoluţia m-a scăpat de data asta şi m-am putut concentra iarăşi pe viitorul meu de fotbalist.
Prin clasa a 6-a tata şi-a dat în sfârşit verdictul. A anunţat-o pe mama, aşa îmi povesteşte ea, că o sa ajung un mare fotbalist. Nu ştiu cât de mult l-a crezut mama, dar în mod sigur a mai luat-o de pe capul meu cu notele mari şi veşnicul «Fă-ţi temele». Din punctul meu de vedere, tema cea mai importantă era să joc fotbal şi asta am făcut.
Reşiţa
Am ajuns să joc la clubul la care era tata antrenor, la CSM Reşiţa, într-o atmosferă pe care o consideram uşor ostilă şi pe care de abia mai târziu am înţeles-o. Niciodată tata n-a vrut ca eu să fiu băgat în seamă la echipă pentru că eram baiatul lui Chivu. Îl judecam, îl acuzam cumva atunci, în sinea mea, pentru că mă trata cu indiferenţă, se purta cu mine mai rece decât cu ceilalţi jucători. Cerea mult şi eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe mama, după ce am mai crescut, după ce tata a murit, de ce nu mi-a spus niciodata mie, direct, că am talent la fotbal, de ce nu m-a încurajat mai mult. Cred că mi-am răspuns singur la întrebarea asta după o vreme. Răceala lui de atunci m-a îndârjit şi mai mult să arăt ce pot, m-a făcut să muncesc, ceea ce nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat dacă eram cocoloşit şi favorizat. Talentul fără muncă nu duce nicăieri, îmi dau seama acum. Cred ca aş fi rămas un veşnic «băiat cu potenţial» dacă n-aş fi avut ceva de demonstrat în primul rând mie şi în al doilea rând tatălui meu, dacă pe vremea când eram la Reşiţa tata nu ma trimitea cu tramvaiul acasă în timp ce el pleca cu maşina deşi plecam de la stadion în acelaşi timp… Ştiu şi simt că a avut mereu încredere în mine. N-a mai apucat să mă vadă mai departe de Reşiţa. Aveam 17 ani când a murit.
Craiova
La momentul acela se vorbea de un transfer al meu la Steaua. Aproape că bătusem palma, le promiseserăm celor de la Steaua că la 18 ani mă transfer la ei însă destinul meu a luat o altă întorsătură. La vreo două luni după moartea lui, Ilie Balaci de la Universitatea Craiova, coleg şi prieten cu tata, a venit la Reşiţa şi a anunţat că îl vrea pe Chivu junior la echipa lui. La Craiova a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Jucam fundaş stânga la o echipă din divizia A, eram apreciat, aveam ocazia să arăt că nu sunt doar Chivu junior, ci…Cristian Chivu, fotbalist de divizia A. Nu anticipam că după un an de zile o sa ajung la Amsterdam prin ceea ce se numea atunci transferul anului.
Amsterdam
Un vârtej de evenimente, de situaţii, de emoţii. M-am trezit la 18 ani că eram fundaş la Ajax Amsterdam, singur într-o ţară străină, într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni, locuind la hotel, departe de familia mea şi de tot ce-mi era cunoscut. Am resimţit singurătatea în prima jumătate de an la Amsterdam. Era destul de greu să-mi fac prieteni în condiţiile în care eu nu vorbeam olandeza şi ne înţelegeam doar în engleză aşa că de cele mai multe ori mă trezeam în camera de hotel încercând să-mi omor timpul jucând cărţi de unul singur sau bântuind pe internet. M-am adaptat treptat, am învăţat olandeza la cursurile săptămânale la care ne trimitea echipa, am reuşit să mă mut la casa mea, am ajuns căpitan de echipă - fundaş central…Au fost patru ani frumoşi în care m-am îndrăgostit de oraşul Amsterdam şi de locuitori, de stilul lor de viaţă.
Roma
De patru ani sunt la AS Roma şi sunt mândru că am învăţat italiana. Mi-a fost mai uşoară mutarea la AS Roma pentru că aveam deja experienţa vieţii în străinătate şi am avut prieteni care m-au ajutat de la bun început. Singurătatea, da, este o stare care apare destul de des, mai ales atunci când eşti departe de familie, când nu poţi ajunge în ţară decât câteva săptămâni într-un an, în vacanţa de vară şi de sărbătorile de iarnă. În seara asta, când scriu biografia pentru site, parcă nu mă simt singur. Am senzaţia că am împărtăşit mult din mine, poate prea mult, dar că cei care citesc şi care m-au văzut doar dând cu piciorul în minge pe teren sunt mai aproape de mine. Poate mai aproape decât dacă aş fi lângă ei.
Sursa: www.cristianchivu.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu